Cand sunt plecata undeva, oriunde, mi se face dor de casa. Nu stiu daca de casa, ca locuinta, daca de casa ca familie si prieteni sau de oras. Dar simt ca lipseste ceva mereu. Mi se face dor de lucruri pe care nu prea le bag in seama in general, gen barurile din Bucuresti de care spun mereu ca m-am plictisit, de strazile din centru, de baia mea, de dezordinea din camera, dar mai ales de patul meu. Intotdeauna, cel mai tare e, la intoarcere, cand dormi in patul tau. Are ceva special.
Faza e ca si atunci cand suntem in oras, dam foarte putin pe acasa. S-a cam pierdut notiunea de acasa, cu tot ceea ce implica ea - familie, cumparaturi, mancare gatita, curatenie, etc. Mancam in oras, pe fuga, angajam oameni ca se ne faca ordine in casa sau oameni care sa aiba grija de copiii abia adusi pe lume. In weekenduri poate plecam pe undeva, daca suntem nororcosi, iar noptile le petrecem prin baruri sau pe la al doilea job. Ne intoarcem mereu la patul nostru, dar pe care il vedem din ce in ce mai rar. Problema e ca vezi mai rar si persoanele pe care ar trebui sa le gasesti acasa.
Credeam ca macar mentinem vie o lume economica pentru cateva generatii de acum incolo, dar acum este si asta zdruncinata. Credeam ca vom rezista, pentru ca suntem tineri, dar ba ne doare stomacul, ba lesinam pe strada. Credeam ca vom avea bani pentru distractiile pe care ni le doream acum cativa ani, dar acum nu mai avem timp pentru asta. Credeam ca "noi putem, ca noi suntem magicieni".
Dar suntem un fel de fiinte de metrou. Ne intersectam cu alte linii, ne innoim, apoi ne invechim, ne coloreaza sau ne zgarie altii, umblam teleleu si suntem umblati. Avem ceva asa din aerul unui aurolac. Dizzy uneori, agresivi, stam mult pe strazi, iar ca noi, la fel si prietenii nostri.
Si care e miza?
Fericirea.
