Bunica de povestit nepotilor

Delia este unul dintre cei mai frumosi oameni pe care ii cunosc.
O fata din Sibiu,  cu accent adorabil, vesela, pusa mereu pe glume si, cel mai important, un suflet mare. Face in fiecare zi viata mai frumoasa pentru copiii bolnavi de cancer de la IOB, la camera de joaca Little People.

Am fost recent impreuna la Cluj. Intr-o zi de sambata, tot incerca sa o sune pe bunica ei, care implinea 82 de ani. Se ruga sa prinda semnal si nu cumva sa treaca ziua sa nu apuce sa ii spuna "la multi ani".

Duminica eram in tren, in drum spre casa. La un moment dat, vorbea la telefon.
Imi zice: vine mamaie la gara sa ma vada. S-o enervat verisoara mea pe mine, ca o pun pe drumuri, dar, noh, nu putem sa ne intelegem cu ea. A zis ca nu poate sa nu vina sa ma vada putin daca trec cu trenul pe aici.

Mamaia Deliei sta in satul Micasasa, Sibiu, acolo unde trenul nostru intercity Cluj - Bucuresti nu avea statie. Dar ea venea oricum, doar ca sa isi vada una dintre nepoate la geam.
Ni s-a parut tuturor minunat.
I-am spus lui Cip ceea ce urmeaza sa se intample si ca ar merita sa fie imortalizat. Cip este fotograf, prieten bun de-al Deliei si noul nostru coleg de la Little People.
Cand eram aproape de satul bunicii, Delia s-a dus la usa vagonului, care, in mod normal, nu se poate deschide in mers. Dar, printr-o minune, atunci s-a deschis.
Noi, toti ceilalti, ne uitam pe geam.
Era in jurul orei 20 si cu greu se putea distinge ceva afara.
Dar ea lumina tot satul. Un chip de batranete zambitoare cu o basma neagra pe cap, era pe jos, cazut, dar continua sa faca cu mana. Se impiedicase. Numai dupa ce a vazut-o pe Delia si i-a dat o punga cu gogosi.
Atunci am stiut cu totii cu cine seamana Delia.

Iar  ce urmeaza sa vedeti sunt niste fotografii de pus in rama.
Cat despre mamaie, ea e de pus la suflet si incuiata acolo pentru totdeauna.

foto: Ciprian Gheorghe

Pana cand viata ne va desparti

          Nu stiu daca este vorba despre persoanele din jurul meu sau despre mine, cum ca, o data cu trecerea anilor, incep sa vad altfel lucrurile, dar in ultimul timp am impresia ca multi dintre oamenii pe care ii credeam fericiti traiesc, mai degraba, printre urzici, decat printre maci si floarea soarelui, ca in pozele de pe facebook.

        Oamenii au ajuns sa fie atat de tristi incat nu-si mai pot povesti viata decat strainilor. Pentru ca minciunile de zi cu zi, rolul care trebuie jucat in fata prietenilor, a colegilor de serviciu, i-a epuizat. Oamenii simt nevoia sa termine o data pentru totdeauna cea mai proasta piesa de teatru in care joaca de cativa ani si la finalul careia publicul, totusi, ii aplauda.

        N-ati avut recent nici o reactie de uluire la aflarea vestii ca niste prieteni de-ai vostri s-au despartit? Da, prietenii vostri casatoriti, frumosi, fericiti, cei care au acea fetita minunata de 3 anisori? Sau prietenii vostri boemi, el, cel care a scris cele mai bune texte in timp ce era cu ea, ea, care a pictat cele mai frumoase tablouri in timp ce era cu el, ei, cei care pareau ca nu mai au nevoie de nimic altceva pe lumea asta atata timp cat se aveau unul pe celelalt?

        Parca mi-e dor de cuplurile care se cearta de fata cu prietenii lor pentru toate tampeniile. De el, care pleaca cu baietii intr-o seara si o suna sa ii spuna ca e la mare. Dar ca o iubeste. Chiar daca probabil in noaptea aia isi gaseste fericirea cu alta piele si alte suvite de par. Si ea, care iese cu fetele in club, impopotonata toata, cu cele mai sexi haine si cele mai inalte tocuri. Ea, care flirteaza cu tipii din club pentru ca ii place. Ii place sa fie admirata, sa se simta frumoasa.

De ei doi, cand se intorc unul la celalt si isi spun din tot sufletul “Mi-a fost dor de tine. Te iubesc mult.”

Mi-e dor de ei pentru ca ei sunt adevarati. Ei sunt realisti. Si sunt liberi.

        Nicicand n-am intalnit barbati mai disperati si mai insistenti decat cei proaspat insurati. Si parca se inmultesc pe zi ce trece. Proaspat insemnand acum o luna, un an, doi, trei.

“De ce nu te-am cunoscut acum sase luni? Poate ca acum n-as fi fost insurat.” “Divortez. Nu e ea “the one”. Plus ca m-am indragostit de alta. E maritata si ea.” “Pur si simplu nu mai suport. Ne certam din orice. Nu stiu ce vrea de la viata mea. Nu-mi vine sa cred cat de mult s-a schimbat totul.” “Am fost in vacanta in Thailanda trei saptamani si nu ne-am tras-o nici macar o data.” “Nu pot sa nu ma gandesc la tine. Stiu ca sunt un bou, dar n-am ce face” – desprinse din realitate.

Iar cazurile astea vin dinspre niste cupluri care pareau frumoase, fericite.

“Ai grija ce-ti doresti. S-ar putea sa devina realitate.” – adicatelea sa te gandesti bine bine de tot inainte sa te casatoresti. Cel putin asta imi spun oamenii din jurul meu.

Casatoria, cea la care viseaza atata lume, casatoria – cica abonamentul pe viata la fericire, bratele care te vor astepta mereu noaptea, ochii care te vor privi nemachiata in fiecare dimineata, mancarea gatita impreuna, copiii – totul pare mai departe de realitate ca oricand.

        Poate ca, o data cu trecerea anilor, ne dorim altceva. Poate ca intervin monotonia, stresul de la munca adus acasa, plansul copilului, lipsa banilor, dorinta de afirmare in cariera.

        Poate ca e o greseala sa te casatoresti dupa ce ai fost cu omul ala de la 19 ani, poate ca nu ai avut termen de comparatie si ai crezut ca aia e iubirea. Sau poate ca a fost, dar s-a terminat. Nu cred ca poate fi cineva scos vinovat dintr-o poveste de genul asta. Cam asa suntem noi, oamenii, cam asa este viata.

        Si, la urma urmei, de ce ai nevoie de un act? This is the question.

Era la un moment dat o discutie la radio despre casatorie si care ar fi diferenta intre cuplul casatorit si cuplul care e impreuna de cativa ani, dar nu are de gand sa se casatoreasca. Pai, zicea cineva, cand sunt cu cineva de care nu ma leaga un act, decid in fiecare zi sa raman cu el. Dupa orice cearta, dupa zilele cand poate nu mi se mai pare atragator/atragatoare ca inainte, as putea sa plec de acasa, insa decid sa raman cu el/ea. Si nu exista dovada mai mare de iubire decat asta. In schimb, cand esti casatorit, nu poti sa iti iei hainele si sa pleci atunci cand nu mai suporti certurile. Actul ala te face sa ramai acolo, fie ca vrei, fie ca nu. Te face sa supravietuiesti zilei respective doar printr-un compromis.

            Bineinteles ca intr-o relatie faci si compromisuri, dar eu cred ca e momentul sa o termini atunci cand faci atat de multe compromisuri incat nu mai ramane nimic din tine, cel pe care il cunosteai inainte. E momentul sa o termini atunci cand esti mai mult nefericit decat fericit.

Si da, poate ca ea/el chiar nu e iubirea vietii tale si ti-ai dat seama de asta dupa cativa ani de casnicie. Mai bine incerci sa repari asta decat sa persisti toata viata in greseala.

          Am cunoscut la un moment dat o doamna de 70 si ceva de ani, caruia ii murise sotul in urma cu aproximativ un an. A cunoscut un domn, vaduv si el, cam cu 10 ani mai mare si cativa centimetri mai scund. I-a placut de el pentru ca, intr-o excursie la manastirile din Moldova, i-a pus haina sub cap in timp ce dormea si a ajutat-o cu bagajul cand a coborat din microbuz. S-au revazut apoi la clubul de lectura pe care il frecventau in Bucuresti, iar in septembrie au fost la mare impreuna pentru 9 zile. Apoi s-au mutat la ea. Iar ea si-a taiat toti pantofii cu toc. “Sa nu se simta el prost ca e putin mai scund.”

“Tare m-am incurcat cu domnul acesta. Incurcat e un cuvant urat, dar nu stiu cum sa ii spun. De fapt, stiu. Dar ar trebui sa ma simt vinovata? E prima data in viata mea cand ma simt protejata.

-          Prima data??

“Da. Pentru ca toata viata eu am fost barbatul in casa.”

True story.

          Una peste alta, mie mi-e greu sa nu mai cred in povesti frumoase. Pentru ca stiu una care mi se povesteste in fiecare zi de 20 si ceva de ani incoace.

Nu trece seara in care mama sa nu ne sune pe mine si sora mea sa ne intrebe daca suntem bine.

Insa, intr-o seara, sora mea mai mare, primul si cel mai dorit copil, o suna ea pe mama sa o intrebe ce face. “Zi-mi repede, ce e?

-          Voiam sa vad ce faci.

-          Sunt pe fuga. Trebuie sa ma aranjez. In seara asta ma scoate tac-tu in oras.”

 El inca ii aduce ei flori la fiecare aniversare a lor.

Mama si tata sunt casatoriti de 36 de ani.

O bratara cat un om

Intr-una din seri, dupa ce am plecat de la serviciu, am mers pentru cateva ore intr-un mall din Bucuresti la o actiune de strangere de fonduri. Este vorba despre vanzarea unor bratari galbene, de cauciuc, pe care scrie "Temerarii stiu ca se poate, poti si tu" pentru Asociatia Little People Romania, unde sunt voluntar.
Despre ce e vorba mai exact? "Temerarii" sunt copiii care au invins cancerul si poarta aceste bratari. Par niste chestii banale, dar pentru copiii bolnavi din spitale ele reprezinta o motivatie extraordinara. Visul lor e sa devina Temerari! Sunt 300 de temerari in Romania din 84 de localitati. Asa ca nu, dragi cititori, cancerul nu este de neinvins.
O bratara costa 5 lei, iar banii merg direct in contul Temerarilor. Ei decid in fiecare an ce vor face cu banii stransi, iar anul acesta au decis asa: 40% pentru renovarea si echiparea sectiilor de oncopediatrie din tara; 30% pentru procurarea medicamentelor greu accesibile; 15% pentru sustinerea tinerilor a caror boala recidiveaza si 15% pentru continuarea campaniilor si evenimentelor Temerarii.

Ma asteptam ca oamenii sa nu aiba rabdare sa ne asculte, sa fie grabiti sau sa spuna ca nu au bani. Dar realitatea mi-a intrecut orice asteptari.

Am intalnit un cuplu care tocmai iesea de la hypermarket si ramasese fara bani. Le-am spus despre ce e vorba si pareau impresionati. El a deschis portofelul, mi-a spus si aratat ca nu mai are decat 5 lei. O intreaba pe ea: "Iubi, ce facem?
- Ea: iubi, eu zic sa ii dam. Sunt copii." Si mi-au dat ultimii bani cu zambetul pe buze. Le-am multumit si le-am zis ca gestul lor face cat zeci de bratari vandute. Chiar asa am simtit. O bucurie care m-a facut sa uit de toate refuzurile de pana atunci si sa ma simt de parca as fi dat mai mult decat o bratara si primit mult mai mult decat 5 lei.

Incercam sa ma duc la oamenii mai dichisiti, despre care eu credeam ca ar avea bani sau
 la familiile cu copii pentru ca ei ar intelege mai bine despre ce e vorba. Nu voiam sa le cer bani unor oameni care mi se parea ca nu au foarte multi. Totusi, s-a oprit la noi o tanti pe la vreo 60 de ani, cu niste plase amarate dupa ea, care m-a intrebat despre ce e vorba. I-am povestit si s-a scotocit in portofel sa imi dea 5 lei. Apoi a pus imediat bratara pe mana.

Alta surpriza a venit din partea baietilor cu muschi de la sala. Stateam undeva la scara rulanta, de unde veneau, printre altii, si oamenii transpirati de la sala. Nu a fost unul care sa nu ia bratara. Doi dintre ei mi-au spus ca nu au decat cardul la ei si ca se duc sa caute un bancomat si se intorc sa ia. Ya right, se mai intoarce mama, zic eu. Dar uite ca baietii s-au intors dupa vreo 20 de minute si au luat doua bratari. Am fost asa bucuroasa cand i-am vazut de parca m-as fi intalnit cu niste prieteni pe care nu ii mai vazusem de mult. Aveam un sentiment ca se intampla lucruri marete!

Sentimentele se schimbau, totusi, in functie de oameni. Si se schimbau radical. Am primit zeci de refuzuri, insa unele erau, ca si in cazurile pozitive, ceva mai mult decat un raspuns, ceva ce te facea sa vezi prin omul ala. Cum ar fi:

-          Alte culori n-aveti?

-          Albe n-aveti? Nu. Galben este culoarea noastra simbol. Ah, nasol. Imi trebuia pentru White Sensation.

-          Cancer? Iiih…nu, mersi.

-           Un tatic cu copilul de aprox 3 ani il intreaba pe ala mic: tati, vrei o bratara?

copilul, obosit dupa seara de shopping a parintilor stramba din nas si zice: mneaaa…Taticul: - nu vrea, multumim.

-         Un american: Eu vreau sa fac turul Bucurestiului cu tine. 

-          Iau daca scrie si nr tau de tel pe ea. - Nu scrie. – Atunci nu, mersi. 

-          Nu am cancer.

-          Nu sunt de la oras.

-      Nu am copii. 

La un moment dat am oprit la un tata cu doi baietei. A spus sa ii dau o bratara si daca pot sa astept putin sa vina sotia cu banii. Timp in care cei doi copii au inceput sa se certe pe bratara, iar tatal sa imi povesteasca...

"Sotia mea a murit de cancer. Mama baietilor. Iar acum ni se intampla a doua oara.

- A doua oara? 

- Da, acum urmeaza sa ma casatoresc cu ea...si am aflat de doua luni ca se intampla din nou.

Imi povesteste prin ce a trecut cu prima sotie...si apare cea de-a doua. Cu inca doi copilasi dupa ea.

- Uite, domnisoara lucreaza cu copiii la IOB. Am luat o bratara. Ai sa-mi dai 5 lei?

- Pai si de ce nu ai luat pentru toti?

Iar doamna scoate apoi portofelul si imi zice: 6 bratari, va rugam!"

Insa faza serii mi-au oferit-o patru pusti, de aproximativ 13-14 ani, doua fete si doi baieti. Ii opresc, le spun despre ce e vorba, iar unul dintre baieti imi zice: "Facem asa: meergeem, ne dam in trenulet si daca ne mai raman bani, ne intoarcem si luam."

Trenuletul era chiar deasupra noastra, o tentativa de roller coaster de mall.

M-a bufnit rasul isteric si le-am zis: biiiine...cum ziceti voi. Distractie placuta!

Undeva spre finalul serii, cand mai aveam cateva bratari, apar copiii. Si se opresc. 

- Siii, v-ati distrat in trenulet? le zic eu pe un ton cat se poate de acru si ironic.

- Nu ne-am mai dat. Am venit sa luam bratari.

Mamaia din Ajun

      Era dimineata din Ajunul Craciunului, ceata si frig. Un peisaj trist...cam o mie de "colindatori" stransi pe trotuarul din fata casei lui Gigi Becali din Pipera. Aceiasi "colindatori" aveau sa navaleasca apoi peste noi, iar mie sa imi sparga microfonul, dar asta e alta poveste.
     Total separat de ei statea o babuta, chiar langa masina noastra. Imi face semn cu mana sa ies pana la ea. Cobor si ma intreaba:
- Mamaie, stii cum se ajunge la roata norocului?
- Ce roata?
- Roata norocului. Am venit de la Sebes si vreau sa ajung si eu acolo.
Am crezut ca nu are unde sa stea peste noapte si ca e un loc unde se da ceva pentru batrani sau e vreun adapost. Si o intreb:
- Dar ce s-a intamplat? nu aveti unde sa ramaneti? Nu stiu ce roata...
- Nu, ca nu raman. Ma intorc la noapte. Roata aia mare, mamaie, am vazut la televizor. Se invarte si castigi la loterie. Vreau sa incerc si eu, poate castig. Am baiatul operat la spate.
- Nu stiu, mamaie, imi pare rau. Cine stie ce ati vazut la televizor...Vreti sa veniti sa stati in masina? Ca e frig rau...
- Nu nu, stau aici, e bine.
- Sigur, sigur? Haideti ca mai povestim in masina.
- Nu, mamaie. Du-te tu.

Ma mai bag putin in masina si ea imi zambeste intr-una. Vine din nou si imi bate in geam:
- Vrei un mar, mamaie?
Am ramas masca. Am refuzat-o, pentru ca pe frigul ala nu as fi putut manca un mar, dar mi-a parut rau apoi ca am zis nu. Cobor din nou din masina pentru ca ma simteam aiurea sa stau in masina si ea afara...si am zis sa ma lamuresc ce-i cu roata aia...
- Dar despre ce roata ziceati? Chiar ati venit pentru asta?
- Pai, am zis ca poate am si eu noroc. Am baiatul operat la spate, l-a parasit nevasta. Doi nepotei. Un baiat de 9 ani si fata are 11.
Avea trei sacose dupa ea, sprijinite de gard. Imbracata in negru, iar pe cap purta doua basmale.
- Cred ca ati vazut ceva de la cazinouri...
- Asa, asa. Cum sa ajung si eu acolo?
- Pai nu cred ca aveti cum, mamaie. Ca acolo merg oamenii cu bani...Dar aici de ce ati venit?
Deschide o sacosa si imi arata ca avea acolo o icoana mare.
- Crezi ca o sa ii placa? Cum ajung si eu la el?
- Cred ca o sa va dea drumul in curte, numai sa aveti grija ca e nebunie, o sa va calce in picioare oamenii astia.
- Mamaie, vrei niste ceai de menta?
Iar ma blochez putin...
- Ceai de menta?? Aveti ceai cald la dumneavoastra?
- Menta. Menta uscata.
- Da...vreau. Vreau menta.
Se duce sprintena la una dintre sacose si imi scoate o punga cu menta uscata care mirosea incredibil de puternic, iar mie imi place menta la nebunie.
- Multumesc mult! stati putin...
Ma duc in masina sa iau niste banuti si ii dau...
- Imi dai si bani?
- Pai dumneavoastra nu mi-ati dat menta?
- Multumesc...am mai adus si eu cate una, am zis ca poate fac un ban. Ca daca baiatul e operat la spate, nu poate sa se miste...
- Si cum ati venit de la Sebes? Cu trenul?
- Da, am plecat aseara pe la 8. Am luat personalul de la Sebes si am schimbat cu accelerat la Herculane.
- Si cand va intoarceti? Ajungeti de Craciun acasa?
- In seara asta...am la 7 la intoarcere. Ajung maine dimineata (de Craciun). Sa vedem acum, daca nu e inchis tunelul. Ca e un tunel pe drum, am stat o data trei ore acolo.
- Cum va cheama?
- Pe mine? Magdalena.
- Magdalena...ce frumos! Eu sunt Alexandra, imi pare bine. -si ii strang mana.
- Multumesc!

Multumeeeesc?? Ce sa mai zic dupa asta? A fost prima si cred ca ultima data in viata asta cand mi-a zis cineva"multumesc" cand am facut cunostinta.

- Si cati ani aveti?
- 80.
- Wow, nu aratati! Multi inainte! Pot sa va fac o poza?
- O poza? ca sa ma dai la televizor?
- Nu...nu va dau la televizor. Ca sa va am amintire.
- Bine. Sa imi dau baticul jos?
- Nuuuu. Sunteti frumoasa asa.
Si atunci i-am facut poza.

- Stati putin.
Mi-am adus aminte ca imi luasem de acasa in geanta o portocala si am zis sa ii dau si eu ceva.
- Uitati o portocala...si multumesc inca o data pentru menta! Abia astept sa fac ceai din ea.
- Multumesc! ( o baga intr-una dintre plase) O duc acasa la nepoti.

Un moment de un milion de portocale.
Iar ceaiul de menta...o sa fie pentru mine de acum inainte ca madlena lui Proust.

Seara ma duc in vizita la mama si ii povestesc ce mi s-a intamplat. Si ii arat poza.
Mama: "Mama, nu pot sa cred! e mama intreaga. George, vino sa vezi ceva! (il cheama pe tata). Doamne, seamana leit cu mama. Si ochii..si parul. Uite, probabil nici ea nu avea dinti in gura, saraca. Tu chiar nu ti-o amintesti deloc, mama, nu? Erai mica rau... Doamne, cum ti se intampla tie astea, ma, mama."

Nu. Nu mi-o amintesc deloc. A murit cand eu aveam vreo 2-3 ani, nu o stiu decat din povesti. Dar stiu ca o sa mi-o amintesc mereu pe mamaia Magdalena de la Sebes.