Despre cele mai frumoase fiinte

     Prima data cand am intrat intr-un spital de oncologie a fost in urma cu cateva luni. S-a intamplat la Cluj, la trainingul tinut pentru noii voluntari Little People si am vizitat, mai exact, sectia de oncopediatrie.

    Cand treci pe langa camere pe care scrie  mare "RADIOTERAPIE" sau vezi femei cu baticute pe cap, de piatra sa fii si tot te trec fiorii.
     A fost cel mai apasator sentiment pe care l-am simtit vreodata. Un sentiment de tristete care te face sa iti vina sa plangi, dar sa nu poti sa plangi pentru ca stii ca nu e bine sa faci asta in fata copiilor. Un sentiment care ma apasa si mai tare in timp ce urcam scarile si care m-a lovit din plin atunci cand i-am intalnit pe copii. Copiii fara par, fara sprancene, cu perfuziile in mana sau in scaune cu rotile,  dar care, de fapt, sunt ca oricare alti copii.
Asta e cel mai surprinzator, veselia si inocenta pe care o au in situatia aceea.
      Ne-au prezentat "Cartea Sanatatii", facuta chiar de ei. Am aflat cum sa stranutam corect, cum sa ne spalam pe maini si ce sa mancam, ca sa nu racim. Da, sa nu racim, pentru ca multi dintre ei stiu ca sunt raciti sau ca au buba.  Ni l-au prezentat si pe Leul Curajos, un personaj inventat de Asociatia Little People, transformat intr-un maimutoi galben de plus, care e mereu alaturi de copii, e exemplul lor de reusita, e prietenul lor cel mai bun, care stie cum e sa iti cada parul, dar si sa iti creasca la loc, cum e sa te intepe acul seringii ca o albinuta care iti duce nectarul la laborator.

         Sectia de Oncopediatrie de la Institutul Oncologic din Cluj arata ca un decor de basm...cu multe desene frumoase pe pereti, cu zane bune care ii ajuta pe copii. Totul gandit de doi straini. Doi straini care s-au stabilit in Romania, la Cluj, in 1996, dupa ce au vizitat prima data sectia despre care va povestesc. Katie si Shajjad Rizvi, ea unguroaica, el englez, au adus in 6 centre de oncopediatrie din Romania art-terapia si programe de interventie psihosociala pentru copiii bolnavi de cancer. Doi straini care spun ca in Romania se simt ca acasa, drept dovada si-au crescut copiii in Romania.
Nu cred ca mi-am dat seama ce inseamna exact asta si cat de importanta e pana nu am devenit si eu voluntar.

      La scurt timp dupa vizita la Cluj a urmat, asadar, sa-mi incep si eu activitatea de voluntar la Institutul Oncologic Bucuresti.
      Din pacate, la IOB, sectia de oncopediatrie este de vreo 4 ori mai mare decat cea de la Cluj. Asa ca socul de a vedea aproximativ 30 de copii in saloane in prima zi, fata de cativa, cati erau la Cluj, a fost foarte mare. De aici si varietatea problemelor pe care le aveau si a varstelor...de la copii de cateva luni la adolescenti de 18 ani.  Decorul nu e nici el cel mai fericit. Si nu ma refer aici la desenele de pe pereti, ci la cum copiii sunt nevoiti sa doarma in acelasi pat cu mamele sau cum arata grupurile sanitare. Cred ca cel mai trist mi s-a parut ca mamele stau noptile cand copiii sunt la tratament cu citostatice si trebuie sa le numere picaturile care cad din perfuzie, astfel ca mamele nu au timp nici sa doarma nici sa planga.

        Dar cumva, reusesti sa treci peste cand iti dai seama cat de mult contezi tu pentru copiii de acolo si cat de mult ii poti ajuta printr-un efort minim. Sa te duci doua ore acolo te incarca cu energie cat pentru o saptamana. Cand  un copil te ia de mana la plecare si te intreaba cand te intorci  sau te pune in desenul lui despre planeta fericirii, e mai tare decat orice declaratie de dragoste.

         In fiecare zi, voluntarii Little People din Timisoara, Cluj, Iasi si Bucuresti traiesc sentimentul asta. Si in fiecare zi, copiii ii astepta pe voluntarii imbracati in galben si pe Leul Curajos sa le mai spuna cate o poveste, sa coloreze, sa cante, sa danseze, sa faca minunatii de cadouri de sarbatori, sa joace mima, sa creeze colectii vestimentare pentru doctori sau sa pregateasca farfuriile sanatatii, cu fructe si legume sau sa piloteze avioane construite din seringi. Si apoi sa mearga cu totii pe Planeta Victoriei, unde un copil de cativa anisori vrea sa ia cu el Citostaticele Vesele care vor invinge Dragonul Cancer, curajul, pe domnul doctor si doamna asistenta, pe mami, pe tati, prietenii, voluntarii Little People si pe Leul Curajos.
          E ca in "La vita e bella".

         Inca de prin noiembrie, copiii incepusera sa ne intrebe cand vor scrie scrisorile pentru Mos Craciun. Cand vezi ca un copil ii scrie Mosului ca vrea "sa fie sanatosi toti copiii din lume", lumea in care traiesti pierde brusc orice sens si orice valoare.

        Pentru mine, ei sunt cele mai frumoase fiinte pe care le-am cunoscut.

Ce iubesc cei care urasc?

       Sunt multe lucruri despre care as vrea sa scriu. Cateodata o fac, dar cand sunt aproape de a publica, ma razgandesc si ma intreb...ce rost are sa imi impart gandurile cu atata lume? Uneori imi e lene, iar alteori stiu ca intamplarile nu au acelasi farmec atunci cand sunt povestite mai departe si ca poate omenilor nu li se par asa de interesante.
      Dar azi mi-am dorit mult sa scriu. Sa scriu despre haterii care ma inconjoara.

      Haterii care ma inconjoara sunt nefericiti pentru ca s-au nascut in Romania, nemultumiti de jobul pe care il au, urasc ploaia si urasc ninsoarea, urasc caldura sau urasc frigul, urasc aerul conditionat sau urasc absenta lui, urasc luminitele de pe Magheru, urasc traficul din Bucuresti, urasc toti politicienii, urasc toate emisiunile de la tv, urasc isteria cumparaturilor de Craciun, urasc ce posteaza prietenii pe Facebook, urasc tiganii si urasc romanii. Pun pariu ca ii cunoasteti si voi.
      Sunt oamenii vesnic nemultumiti, atat de nemultumiti ca nu aflam ce le place, ce iubesc, la ce viseaza, ce solutii au, cum se relaxeaza, daca se relaxeaza.
      Eu cred ca haterii se urasc, de fapt, pe ei si isi urasc viata pe care o au. Frustrarile si tristetea ocupa, probabil, un loc imens in gandurile si in inimile lor, iar de aici nu poate sa reiasa decat o atitudine negativista. Sunt atat de ocupati cu a fi nefericiti ca nu mai au cum sa vada motivele de fericire. Cred ca e cel mai usor sa fii un hater. Nu trebuie lupti pentru a schimba ceva pentru ca nu crezi ca e posibila schimbarea aia. Ca doar te-ai nascut in Romania. Ce sanse sa ai? Probabil cele mai bune momente sunt cele cand te gasesti cu alti hateri si aveti despre ce vorbi si va puneti intru toate de acord. Ca doar cei care zic contra ta, te enerveaza. Te enerveaza oamenii optimisti, ca mine, asa-i?
      Si stiti cum fac diferenta intre oamenii astia si cei care au cu adevarat motive sa se planga? Intamplarea face ca in ultimul timp sa fi intalnit multi oameni tristi, oameni care au pierdut pe cineva din familie, oameni care s-au imbolnavit, oameni care s-au despartit de oameni, oameni care cer de mancare. Pai diferenta e ca oamenii din a doua categorie apreciaza infinit mai mult ceea ce au sau ceea ce au avut, iubesc infinit mai mult oamenii din jurul lor, iubesc "acasa", sunt motivati sa lupte, sa schimbe lucruri, sunt profunzi, sunt sensibili si mai presus de tot, sunt foarte curajosi. Ei nu mai au frica de nimic, pentru ca nu li se poate intampla ceva mai rau decat ceea ce li s-a intamplat. Probabil si ei urasc. Urasc nedreptatile, urasc ca li s-a intamplat asta lor, ii urasc pe altii din jurul lor, dar, totusi, pe ei nu ii pot numi hateri.
      Daca doriti sa va dati demisia de la jobul "to hate" care va ocupa tot timpul, va recomand urmatoarele:
- daca urati caldura, cocotati-va pe munte si faceti o baie in rau. In curand va veni toamna.
- daca urati frigul, imbracati-va bine. In curand va veni primavara.
- daca urati politicienii, mergeti la vot.
- daca urati luminitele de pe Magheru, folositi cat mai mult metroul si nu mai circulati pe la suprafata. Daca aveti, totusi, nevoie sa treceti pe acolo, puneti-va muzica frumoasa la casti si uitati-va la ele. Beti un vin fiert de la Targul de Craciun pe care il urati si plimbati-va cu o persoana pe care nu o urati.
- daca urati isteria cumparaturilor de Craciun, faceti-le cu mai mult timp inainte. Daca nu vreti sa le faceti deloc, incercati sa faceti niste cadouri hand-made si soul-made. Scrieti o scrisoare frumoasa si puneti-o la Posta. Sigur se va bucura.
- daca urati ceea ce e la TV, inchideti-l. Sau uitati-va la "Singur acasa. 1, 2 si 3". Mie imi place la fel de mult in fiecare an.
- daca urati tiganii, stati de vorba cu cativa. S-ar putea ca 1 din 3 sa aiba o poveste care sa va impresioneze. Ajutati-i la teme sau dati-le de lucru.
- daca urati traficul din Bucuresti, folositi cat mai mult metroul, bicicleta, dar, mai ales, picioarele!
- daca urati ceea ce posteaza prietenii pe Facebook, nu le mai dati like-uri. Ati fi sinceri, iar ei si-ar da seama ca poate ceea ce au postat nu e chiar atat de misto. Scoateti-i de la news feed sau stergeti-i. Sau inchideti-va contul de Facebook.
- daca urati romanii, iubiti-va familia si prietenii.
Si apoi veti iubi si romanii.
     
     
    

Domnul scriitor din 331 - partea a II-a

         
    Restaurantul Cupola era, de fapt, o cantina. Mesele erau afara, asta insemnand imediat in spatele standurilor cu carti. Niste mese rotunde, de aproximativ 8 persoane, cu geam pe ele. Scaunele erau din lemn si paie impletite, unele cu pernite pe ele, altele fara. Dinauntru venea un miros puternic de mancare, cred ca tocmai se gatise ciorba si niste piure de cartofi cu piept de pui. Mancare de spital, ce sa mai...

        La o masa alaturata celei la care stateau domnii scriitori, o zaresc pe Daniela Roventa-Frumusani. Cei care au terminat Jurnalismul, o cunosc. O doamna cocheta cu aer de actrita, o profesoara excelenta si admirata de studenti, desi Semiotica nu e chiar cea mai placuta materie pe care am avut-o in facultate. Cel putin pentru mine nu a fost, acum sper sa nu spuna multi contrariul, ca o sa ma simt prost.
        Plin de energie si putin zapacit, cum a fost, de altfel, de cand am coborat din autobuz, domnul de la Oradea  se uita dupa niste scaune pentru noi, in timp ce unul dintre barbatii de la masa prietenului sau se ridica sa il salute si sa ne intampine pe toti trei.
"Susu, de la Oradea." - se prezinta insotitorul nostru.
       Barbatul pe la vreo 65 de ani vine si face cunostinta si cu noi. Nu era mai inalt decat mine, avea o barba neagra deasa si niste ramasite de plete pe jumatate de chelie, o camasa alba si bretele negre.  Nu am retinut decat ca il chema Horea sau Horia...dar pesemne ca era si el un scriitor respectabil. Cand i-a auzit numele, domnul Susu era entuziasmat peste masura, ca un copil care isi intalneste idolul.
      "Dar cum, domnul Horia...va citesc in Observatorul! sunt un mare admirator. Uitati!" ( scoate din sacosa un ziar  - unul dintre mai multe pe care am vazut ca le avea - si i-l arata.) O scena care il incanta pe domnul cu bretele, mai cu seama ca toti ceilalti de la masa se uitau la ei. Omul nostru uita putin de scaune, eu casc gura la ei, timp in care Vero deja apare cu un scaun, moment care il trezeste si intra din nou in alerta, in cautarea unui scaun pentru mine.
Ne asezam scaunele intre barbatii de la masa, stand una langa alta, bineinteles.
"Vreti cafea sau bere?" - ne intreaba prietenul nostru, care nici nu apucase sa isi dea jos pardesiul si sa lase sacosa din mana. Scaun pentru el nici atat nu a avut timp sa isi caute.

        Am uitat sa va spun ca era foarte cald. Cine merge pe la targul de carte stie cum e, suntem cu totii niste mici hamali, cu hainele de  iarna in mana, fulare, unde mai pui si puloverul, genti, pungi cu carti.
"Ceai"- raspundem amandoua deodata. Si pleaca indata in misiunea "ceaiul".

       Iar acum momentul acela cand esti la masa cu niste necunoscuti si cineva trebuie sa sparga gheata.
"Cum l-ati cunoscut pe...domnul?" - ne intreaba barbatul care statea in dreapta noastra. Avea parul carunt, ondulat si des, barba, niste ochi albastri mici, care se faceau si mai mici pentru ca zambea foarte mult. Un zambest cu gura inchisa, dar pana la urechi. Un batranel simpatic, as zice eu.
"In autobuz." - zice Vero
"Ne-a placut de dumnealui pentru ca vorbea foarte frumos de Bucuresti.", am tinut sa argumentez trecere rapida de la momentul cand ne cunoscusem in autobuz si momentul de peste 20 de minute cand stateam la masa cu prietenii lui, scriitori.
- Ah, el a ramas probabil cu amintirea Bucurestiului din studentia lui.
- Da, pai asa ne-a si povestit. Dumneavoastra cum l-ati cunoscut? - il intreb. Eram putin confuza daca si in ce masura se cunoaste prietenul nostru cu cei de la masa.
- Ne stim de vreo 30 de ani. Eu eram anticar la singurul anticariat din Cluj pe vremea aceea. Si mai scriam pe la diverse publicatii. Intr-o zi a venit la mine cu un ziar in mana, dupa care se si ghidase sa ajunga acolo si mi-a spus ca pe mine ma cauta, ca voia sa ma cunoasca, dupa ce citise ce scrisesem. Si de atunci ne intalnim cu diverse ocazii.
- Dumneavoastra sunteti din Cluj?
- Da. Stau si acum intr-un sat de langa Cluj. Fara telefon, televizor sau internet. Altfel n-as mai fi trait. Doar cu un laptop, la care scriu, dar nu are conexiune la internet.
- Stati asa pentru ca asa vreti sau...?
- Stau pentru ca mi-a zis doctorul. Altfel nu mai eram aici.
Clar ma gandeam la un medic psihiatru sau psiholog, altfel ce medic sa iti recomande sa te rupi de realitate si sa iti spuna ca e singura solutie ca sa mai traiesti? Omul avea niste probleme, probabil si de ordin fizic, dar mai ales de ordin mental.
Voi cu ce va ocupati?
- Vero: eu sunt urbanist si ea jurnalist.
- O, ce meserii onorabile! si cum merge treaba?
- Eu: merge...
- Vero: la mine merge mai putin, ca nu reusesc sa ma angajez.
- Asta da e o problema cu tinerii de azi. Atatia tineri irositi...

Apare ceaiul.
- Aveau de lamaie si negru. V-am luat de lamaie, ca sa puteti dormi. - ne zice cu zambetul pe buze. E bine?
- Multumim frumos! e foarte bine. (Ah, ce as fi vrut negru! chiar ceaiul de lamaie e printre putinele care nu imi plac.) Pun zahar, amestec si zambesc.
Se duce sa isi caute si el un scaun.
Ne intoarcem privirea catre interlocutorul nostru, ca sa ne continuam discutia.
- Scuze, nu ne-am prezentat. Eu sunt Alexandra Tanasescu.
- Veronica Pescaru.
- Alexandru Vlad. - ne zambeste cu ochii mici.
- Recomandati-mi o carte frumoasa! - ii spun
Se apleaca si scoate una din sacosa. "Ploile amare", Alexandru Vlad.
"E a dumneavoastra..."- rostesc eu evidenta cu zambetul pe fata si cu o oarecare dezamagire ca se autopromoveaza si ca nu mi-a dat alt raspuns. Oricum, simt ca e cazul sa imi scot agenda si sa imi notez titlul cartii si numele lui pentru ca deja apareau elemente pe care n-as fi vrut ca memoria mea proasta sa le uite si sa nu mai stiu cu cine am stat de vorba.
- E un roman. A scris si el un roman, nu v-a spus?
- Nu. Nu a apucat.
In sfarsit apare si omul care ne adusese acolo si isi asaza scaunul in stanga mea.
- Ne arata cartea pe care a scris-o. - ii spun
- Ah, da. "Ploile amare". Sa o cititi.
- Ne-a spus ca ati scris si dumneavoastra.
- Eh, ce sa scriu eu...
- Spune-le, omule, domnisoarelor.
- Scuze, nu am apucat sa ne prezentam.  - simteam nevoia sa ii confirm ca noi am venit cu el si ca asa era frumos, sa ne stim mai intai noi, sa nu se simta prost ca deja incepusem o discutie cu alta persoana de la masa care ne si aratase ce a scris. - Alexandra Tanasescu.
- Catalin Susu.
- Veronica Perscaru.
- Ce nume frumoase, nume de succes aveti! Frumoase sunteti si succes o sa aveti!
Cu stiloul in mana, pregatita sa scriu titlul cartii lui, nu ii dau incotro si imi spune "Apocalipsa dupa Augustin".
- Editura?
- Editura Forum. Dar nu cred ca o sa o gasiti.
- Eh, cine stie cum o sa o vad intr-o zi si o sa imi aduc aminte ca l-am cunoscut pe omul care a scris-o.
- Si ce faceti aici? ati venit la targ? - ne intrerupe domnul Alexandru Vlad.
- Da, da. Am venit sa ne uitam si sa ne luam carti. - ii zice Vero
- Eu cam intr-o ora o sa plec. Am o lectura cu domnul Prelipceanu - ni-l arata cu privirea, era chiar in spatele meu - la Uniunea Scriitorilor. Suntem invitati acolo.
- Frumos! si poate sa vina oricine acolo?
- Nu, suntem doar 5 invitati.
- Nu, ma refer la public, daca poate sa participe oricine.
- Da, da. Noi suntem invitati. Se intampla o data pe an. Invita niste scriitori si se tin lecturi. Ne platesc cazarea si totul. Acum eu am cazarea platita si transportul de la Cluj. Astept sa merg cu Domnul Prelipceanu, ca eu nu stiu sa ajung acolo. Mergem impreuna.
- Ma scuzati putin. - Vero pleaca sa vorbeasca la telefon.

Simt ca nu o sa mai stam mult, asa ca incerc sa scot repede niste informatii din lumea lor si lansez fara sa stau prea mult pe ganduri...
- Cine vi se pare cel mai bun scriitor din generatia dumneavoastra?
- Din generatia mea? Pai din generatia mea ar fi...- imi da niste nume de care nu auzisem.
- De Cartarescu ce spuneti?
- Da, Cartarescu probabil e cel mai bun. Sau asa e considerat, nu?
- Dar nu vi se pare ca a inceput sa scrie doar din cauza presiunii de a scrie ceva?
- Ei, cum. Da, bineinteles. Asa e cand ai succes. Nu mai scrii doar cand vrei. El nu prea mai sta cu noi, e foarte ocupat. M-am intalnit recent cu el la Berlin si mi-a zis ca  peste nu mai tin minte cat timp trebuie sa predea o lucrare pe care nici nu a inceput-o. Ei, iata...
- Da, am simtit si eu asta. Mie mi-au placut "Rem", "Mendebilul" si "Gemenii", tot volumul adica. Nu am apucat inca sa citesc Orbitor - aripa stanga, dar o sa mi-o iau azi. Dar "De ce iubim femeile" pare genul de carte scrisa doar sub presiunea de a mai scoate ceva.
- Dar Jurnalul de ce l-a scos? Ala nu l-a obligat nimeni sa il scoata, nu?

Aici deja incepea sa il critice si sa imi spuna, de fapt, ca lui nu i se pare ca e cel mai bun, doar ca lumea crede ca e cel mai bun.

 - Eram prieteni, dar nu prea poti sa te bazezi pe el. L-am rugat odata sa imi scrie doua pagini despre copilarie in Bucuresti pentru o publicatie pe care o aveam atunci la Cluj. Copilaria era specialitatea lui. Nu era greu. Mi-a zis ca scrie si nu mi-a trimis nimic.

Se intoarce Vero.
- Vorbeam despre Cartarescu.  - o pun in tema.

- Sau odata...eram la Cluj cu mai multi scriitori, prieteni de-ai nostri, cand eram noi mai tineri, acum vreo 20 de ani. Am iesit toti la bere si el ce facea? S-a dus sa se intalneasca cu prima nevasta si se plimba de manuta cu ea.

Nu stiu, dar imaginea asta cu Cartarescu mi-a placut tare. De manuta, cu prima sotie. Era atat de puternica vizual in mintea mea, ca parca i-as fi vazut atunci, acum 20 de ani, la Cluj, plimbandu-se pe o strada cu piatra cubica, udata de ploaie, el purtand un pardesiu bej si pantaloni evazati, ea cu parul tapat, satena, machiata ca Brigitte Bardot...neaparat intr-o seara de sfarsit de septembrie.

- Cine? Mircea? Da, asa e el. - completeaza domnul Susu.
Orice ar fi spus domnul Susu, o facea cu zambetul pe fata. Nu am mai intalnit de mult un om atat de pozitiv, atat de placut. Cu prietenul sau, Radu Aldulescu nu am apucat sa interactionam deloc. Nici cu ceilalti. Dar stateau cu totii si ascultau ce vorbeam noi. Cred ca si pentru ei a fost o situatie inedita, cum a fost si pentru noi. Nu stiu daca s-au simtit inhibati de prezenta noastra sau placut impresionati, cum am fost noi de ei.

- Noi trebuie sa plecam. - trage Vero semnalul.
- Da, multumim frumos. Ne-a facut mare placere.
- Dar nu v-ati terminat ceaiurile, spune domnul Susu.
- E in regula. Va multumim mult! Sa va bucurati de Bucuresti!
- Barbatii e prosti! Sunteti superbe. Barbatii e prosti, hahahaha, sa va maritati! - a fost urarea facuta de domnul Catalin Susu, scriitorul oradean din autobuzul 331.

La Polirom am gasit apoi raftul scriitorilor romani contemporani, printre care si cartile unora dintre cei cu care am stat la masa. Bucuria a fost si mai mare.

        Intamplarea face ca l-am cunoscut si pe Cartarescu a doua zi. Era inainte de lansarea unui volum de poeme scrise de Bob Dylan, traduse de Mircea Cartarescu. Stiam ca o sa fie acolo, asa ca mi-am adus Orbitorul cu mine, m-am dus la el si i-am cerut un autograf. Si i-am spus ce aveam pe suflet din liceu, de cand l-am citit prima data si pana azi. Nu l-am cumparat pe Dylan tradus de Cartarescu, pentru ca imi place de Dylan asa cum e si de Cartarescu asa cum e.
       Nu stiu daca povestita are vreun farmec povestea noastra. Dar d'aia e poveste, sa o povestim mai departe. Si daca nu are farmec pentru voi, macar ramane scrisa pentru noi si cand o sa o citim peste multi ani o sa aiba farmecul pe care l-a avut in ziua de 23 noiembrie 2012, la Restaurant Cupola.

Domnul scriitor din 331

   
         Batranii si copiii mi se par, de departe, cei mai frumosi oameni. Interactiunile cu ei sunt o oglinda in care ne vedem mai clar pe noi.
      Copiii sunt sinceri, puri, naivi, optimisti, pozitivi, lipiciosi si toate astea parca ne fac pe noi, ceilalti, sa ne dam seama in ce lume de plastic traim si ne mintim zi de zi unii pe ceilalti cu zambetele pe fetisoare.
        Batranii sunt nostalgici, dar impacati, profunzi, deopotriva copilarosi si maturi, realisti, istorici, profesori, parinti si oamenii pe care ti-i poti face cel mai usor prieteni.

       Azi mi-am facut un astfel de prieten in autobuzul 331. Am masina, dar merg des si cu metroul sau RATB-ul pentru ca imi place sa ma uit la oameni si sa ascult ce vorbesc. Eram cu prietena mea, Vero, cu care ma indreptam spre Targul de Carte Gaudeamus, de la Romexpo. O traditie pe care o pastram de cand eram in liceu.
       Stateam fata in fata, la geam, pe doua dintre cele locuri rezervate stiti voi cui. In dreapta mea statea un domn care intreaba unde trebuie sa coboare pentru targul de carte de la Romexpo. "Va aratam noi, mergem tot acolo", ii spunem.
Mai mergem putin si domnul incepe sa gandeasca cu voce tare "Frumos oras e Bucurestiul! Bine, nu mai e la fel ca acum 20 de ani, uite, astea, de exemplu, nu erau (ne arata o cladire de birouri de la Piata Charles de Gaulle).
Ne place ce auzim.

"Are monumentalitate! Budapesta nu e asa. Are Dunarea frumoasa, dar atat."
Budapesta, subiect sensibil pentru mine in discutiile cu toti cunoscutii mei, mi se pare un oras supraevaluat, poate pentru ca am trecut cam prin toate cartierele lui, iar cand iesi din centru, care, intr-adevar, este frumos, ajungi in alta lume. "Un oras gri", zic eu.
"Exact! Gri. Are o arhitectura monotona in afara centrului, nu spune nimic. La fel ca orasele nemtesti. Bine, eu am fost doar in Sud, in Bavaria, dar oricum...
Si Kievul la fel. Gri. Si Moskova, dar bine, poate asa era cand am fost eu. Si-au lasat amprenta, ce sa mai..."
Vero: "Dar si noua ne-au lasat mosternire cladiri... ( tocmai ne indreptam spre Casa Presei ).
"Da, dar noi avem multe stiluri frumoase care au ramas. E un oras care te surprinde mereu. Nu te plictiseste. Rusii au cladiri mari  fara monumentalitate, noi avem cladiri mici si monumentale. Cel mai frumos era inainte de cutremur. Apoi au inceput demolarile."

      Ajungem la Casa Presei.
"Am intrat si eu si foarte civilizat arata inauntru. Si birourile si la toalete arata foarte bine. Acum nu stiu, asta era prin 90 si ceva.
Sunt curios sa vad cum e la expozitie aici. Uite ca in atatia ani nu am apucat sa vin pana acum. Am mai fost o singura data, dar se tinea in alta parte, la Teatru...la Motoare parca ii spunea."
Noi: "Daa, daa! La Motoare am fost si noi prima data. Ne-a dus doamna diriginta. Si de atunci venim in fiecare an."
- Frumos, frumos. Si unde sunteti voi studente?
- Eu: Eu nu mai sunt studenta...
- Dar unde ai fost?
- La Jurnalism.
- Aaaa..greu, grea facultate Jurnalismul.
(In gandul meu..."grea? cred ca e o facultate pe care o poate termina oricine." stiu ca imi dau singura cu firma-n cap, dar cam asa e.)
- Si tu?
- Vero: La Urbanism.
- O, Urbanism! La Arhitectura, nu? greu si acolo.
Ne pregatim sa coboram.
- Eu: "Dar dumneavoastra de unde sunteti?"
- Din Oradea.
- Si ati venit cu trenul?
- Cu trenul, da.
- Cate ore ati facut?
- 13-14 ore, a avut si intarziere.

         La trecerea de pietoni se uita atent la masini si cu un gest protector ne face semn ca putem sa trecem. Ne indreptam cu pasi repezi spre Romexpo. Si cand zic "cu pasi repezi", nu e o expresie, domnul chiar avea un ritm alert si noi tineam pasul cu el, unde mai pui ca era si foarte frig.
- Eu am facut Politehnica. La Arhitectura nici nu puteai sa intri. Era asa un cerc inchis. Erau seniorii acolo. Dar chiar azi am fost la Arhitectura, ca sa vezi cum e lumea asta. Am o nepoata acolo, am fost la ea. E frumos, frumos tare Bucurestiul!

- Eu: De ce nu v-ati mutat in Bucuresti daca va place atat de mult?
- Eh, la Oradea am familia, acolo am copilarit, am stat toata viata. Si oricum, eu sunt un provincial. Nu m-as fi descurcat aici. Aici e aerul tare, e nebunie.
- Vero: Si acum veniti pentru ceva special la targ?
- Da, merg la un prieten, are lansare de carte duminica, dar am vrut sa vin azi sa invat drumul, sa ma obisnuiesc cu locul, sa vad si eu cum e. Radu Aldulescu il cheama. A scris "Cronicile genocidului". Va fac cunostinta cu el. Mergem si bem o cafea. Avem unde sa bem o cafea inauntru?
- Aa, am auzit de "Cronicile genocidului". ( ne uitam una la alta si din priviri ne zicem: daa, ce tare! de ce nu? ce simpatic e omul asta!)
        In stanga noastra, de-a lungul drumului, sunt tarabe cu bunatatiuri romanesti. De la o taraba cu carne, carnati, pastrama ni se striga "Aici gasiti cele mai bune romane!"
Zambim cu totii.
"Da, da. Sa stiti ca are dreptate, asa e", ne zice domnul nostru din Oradea.
Ajungem la intrarea principala si il suna pe domnul Radu Aldulescu.
"Sunt la intrarea principala. Unde putem sa bem o cafea? La Restaurant Cupola? Bine. Vin acum.
- Ramaneti sa beti o cafea, da?
- Da.
- Haideti ca mergem la Restaurant Cupola. Voi stiti unde e?
- Nu.
- Bine, stati ca intreb eu imediat.

          Intreaba pe cineva, ne directioneaza chiar sub scarile de la intrarea in Romexpo, in dreapta. Ajungem, dar parea mai mult o sala de conferinte. Ne deschide usa.
- Haideti, intrati voi, desi in mod normal barbatul intra primul in restaurant, dar hai sa zicem ca aici nu e tocmai un restaurant.
Si chiar nu era. Era chiar o sala de conferinte, Sala Cupola.
- Eu: N-am mai intalnit de mult pe cineva care sa stie ca barbatii intra primii in restaurante sau baruri. Cam toti prietenii nostri ne lasa sa intram noi primele.
- Pai cum, sa ii invatati.
          Mai intreaba vreo 4 persoane pana cand vad de la departare o reclama albastra pe care scrie "Cupola".
- Haideti ca am vazut-o.
- Ai gasit-o? Uite ce bine e sa ai tineri in fata.

         Ajungem la Cupola. Eu cu Vero eram, evident, cele mai tinere persoane de acolo. Si asta ne incanta nespus. Domnul Radu Aldulescu era la masa cu inca vreo patru prieteni din aceeasi generatie, de scriitori 80-isti.
Stateau de vorba la o bere.
"Ele sunt zanele mele care m-au adus aici." - ne-a prezentat.
"Poftiti, stati cu noi!"

Cu cine am stat la masa la Cupola, despre ce si despre cine am vorbit si cum s-a terminat totul...va urma.