Domnul scriitor din 331 - partea a II-a

         
    Restaurantul Cupola era, de fapt, o cantina. Mesele erau afara, asta insemnand imediat in spatele standurilor cu carti. Niste mese rotunde, de aproximativ 8 persoane, cu geam pe ele. Scaunele erau din lemn si paie impletite, unele cu pernite pe ele, altele fara. Dinauntru venea un miros puternic de mancare, cred ca tocmai se gatise ciorba si niste piure de cartofi cu piept de pui. Mancare de spital, ce sa mai...

        La o masa alaturata celei la care stateau domnii scriitori, o zaresc pe Daniela Roventa-Frumusani. Cei care au terminat Jurnalismul, o cunosc. O doamna cocheta cu aer de actrita, o profesoara excelenta si admirata de studenti, desi Semiotica nu e chiar cea mai placuta materie pe care am avut-o in facultate. Cel putin pentru mine nu a fost, acum sper sa nu spuna multi contrariul, ca o sa ma simt prost.
        Plin de energie si putin zapacit, cum a fost, de altfel, de cand am coborat din autobuz, domnul de la Oradea  se uita dupa niste scaune pentru noi, in timp ce unul dintre barbatii de la masa prietenului sau se ridica sa il salute si sa ne intampine pe toti trei.
"Susu, de la Oradea." - se prezinta insotitorul nostru.
       Barbatul pe la vreo 65 de ani vine si face cunostinta si cu noi. Nu era mai inalt decat mine, avea o barba neagra deasa si niste ramasite de plete pe jumatate de chelie, o camasa alba si bretele negre.  Nu am retinut decat ca il chema Horea sau Horia...dar pesemne ca era si el un scriitor respectabil. Cand i-a auzit numele, domnul Susu era entuziasmat peste masura, ca un copil care isi intalneste idolul.
      "Dar cum, domnul Horia...va citesc in Observatorul! sunt un mare admirator. Uitati!" ( scoate din sacosa un ziar  - unul dintre mai multe pe care am vazut ca le avea - si i-l arata.) O scena care il incanta pe domnul cu bretele, mai cu seama ca toti ceilalti de la masa se uitau la ei. Omul nostru uita putin de scaune, eu casc gura la ei, timp in care Vero deja apare cu un scaun, moment care il trezeste si intra din nou in alerta, in cautarea unui scaun pentru mine.
Ne asezam scaunele intre barbatii de la masa, stand una langa alta, bineinteles.
"Vreti cafea sau bere?" - ne intreaba prietenul nostru, care nici nu apucase sa isi dea jos pardesiul si sa lase sacosa din mana. Scaun pentru el nici atat nu a avut timp sa isi caute.

        Am uitat sa va spun ca era foarte cald. Cine merge pe la targul de carte stie cum e, suntem cu totii niste mici hamali, cu hainele de  iarna in mana, fulare, unde mai pui si puloverul, genti, pungi cu carti.
"Ceai"- raspundem amandoua deodata. Si pleaca indata in misiunea "ceaiul".

       Iar acum momentul acela cand esti la masa cu niste necunoscuti si cineva trebuie sa sparga gheata.
"Cum l-ati cunoscut pe...domnul?" - ne intreaba barbatul care statea in dreapta noastra. Avea parul carunt, ondulat si des, barba, niste ochi albastri mici, care se faceau si mai mici pentru ca zambea foarte mult. Un zambest cu gura inchisa, dar pana la urechi. Un batranel simpatic, as zice eu.
"In autobuz." - zice Vero
"Ne-a placut de dumnealui pentru ca vorbea foarte frumos de Bucuresti.", am tinut sa argumentez trecere rapida de la momentul cand ne cunoscusem in autobuz si momentul de peste 20 de minute cand stateam la masa cu prietenii lui, scriitori.
- Ah, el a ramas probabil cu amintirea Bucurestiului din studentia lui.
- Da, pai asa ne-a si povestit. Dumneavoastra cum l-ati cunoscut? - il intreb. Eram putin confuza daca si in ce masura se cunoaste prietenul nostru cu cei de la masa.
- Ne stim de vreo 30 de ani. Eu eram anticar la singurul anticariat din Cluj pe vremea aceea. Si mai scriam pe la diverse publicatii. Intr-o zi a venit la mine cu un ziar in mana, dupa care se si ghidase sa ajunga acolo si mi-a spus ca pe mine ma cauta, ca voia sa ma cunoasca, dupa ce citise ce scrisesem. Si de atunci ne intalnim cu diverse ocazii.
- Dumneavoastra sunteti din Cluj?
- Da. Stau si acum intr-un sat de langa Cluj. Fara telefon, televizor sau internet. Altfel n-as mai fi trait. Doar cu un laptop, la care scriu, dar nu are conexiune la internet.
- Stati asa pentru ca asa vreti sau...?
- Stau pentru ca mi-a zis doctorul. Altfel nu mai eram aici.
Clar ma gandeam la un medic psihiatru sau psiholog, altfel ce medic sa iti recomande sa te rupi de realitate si sa iti spuna ca e singura solutie ca sa mai traiesti? Omul avea niste probleme, probabil si de ordin fizic, dar mai ales de ordin mental.
Voi cu ce va ocupati?
- Vero: eu sunt urbanist si ea jurnalist.
- O, ce meserii onorabile! si cum merge treaba?
- Eu: merge...
- Vero: la mine merge mai putin, ca nu reusesc sa ma angajez.
- Asta da e o problema cu tinerii de azi. Atatia tineri irositi...

Apare ceaiul.
- Aveau de lamaie si negru. V-am luat de lamaie, ca sa puteti dormi. - ne zice cu zambetul pe buze. E bine?
- Multumim frumos! e foarte bine. (Ah, ce as fi vrut negru! chiar ceaiul de lamaie e printre putinele care nu imi plac.) Pun zahar, amestec si zambesc.
Se duce sa isi caute si el un scaun.
Ne intoarcem privirea catre interlocutorul nostru, ca sa ne continuam discutia.
- Scuze, nu ne-am prezentat. Eu sunt Alexandra Tanasescu.
- Veronica Pescaru.
- Alexandru Vlad. - ne zambeste cu ochii mici.
- Recomandati-mi o carte frumoasa! - ii spun
Se apleaca si scoate una din sacosa. "Ploile amare", Alexandru Vlad.
"E a dumneavoastra..."- rostesc eu evidenta cu zambetul pe fata si cu o oarecare dezamagire ca se autopromoveaza si ca nu mi-a dat alt raspuns. Oricum, simt ca e cazul sa imi scot agenda si sa imi notez titlul cartii si numele lui pentru ca deja apareau elemente pe care n-as fi vrut ca memoria mea proasta sa le uite si sa nu mai stiu cu cine am stat de vorba.
- E un roman. A scris si el un roman, nu v-a spus?
- Nu. Nu a apucat.
In sfarsit apare si omul care ne adusese acolo si isi asaza scaunul in stanga mea.
- Ne arata cartea pe care a scris-o. - ii spun
- Ah, da. "Ploile amare". Sa o cititi.
- Ne-a spus ca ati scris si dumneavoastra.
- Eh, ce sa scriu eu...
- Spune-le, omule, domnisoarelor.
- Scuze, nu am apucat sa ne prezentam.  - simteam nevoia sa ii confirm ca noi am venit cu el si ca asa era frumos, sa ne stim mai intai noi, sa nu se simta prost ca deja incepusem o discutie cu alta persoana de la masa care ne si aratase ce a scris. - Alexandra Tanasescu.
- Catalin Susu.
- Veronica Perscaru.
- Ce nume frumoase, nume de succes aveti! Frumoase sunteti si succes o sa aveti!
Cu stiloul in mana, pregatita sa scriu titlul cartii lui, nu ii dau incotro si imi spune "Apocalipsa dupa Augustin".
- Editura?
- Editura Forum. Dar nu cred ca o sa o gasiti.
- Eh, cine stie cum o sa o vad intr-o zi si o sa imi aduc aminte ca l-am cunoscut pe omul care a scris-o.
- Si ce faceti aici? ati venit la targ? - ne intrerupe domnul Alexandru Vlad.
- Da, da. Am venit sa ne uitam si sa ne luam carti. - ii zice Vero
- Eu cam intr-o ora o sa plec. Am o lectura cu domnul Prelipceanu - ni-l arata cu privirea, era chiar in spatele meu - la Uniunea Scriitorilor. Suntem invitati acolo.
- Frumos! si poate sa vina oricine acolo?
- Nu, suntem doar 5 invitati.
- Nu, ma refer la public, daca poate sa participe oricine.
- Da, da. Noi suntem invitati. Se intampla o data pe an. Invita niste scriitori si se tin lecturi. Ne platesc cazarea si totul. Acum eu am cazarea platita si transportul de la Cluj. Astept sa merg cu Domnul Prelipceanu, ca eu nu stiu sa ajung acolo. Mergem impreuna.
- Ma scuzati putin. - Vero pleaca sa vorbeasca la telefon.

Simt ca nu o sa mai stam mult, asa ca incerc sa scot repede niste informatii din lumea lor si lansez fara sa stau prea mult pe ganduri...
- Cine vi se pare cel mai bun scriitor din generatia dumneavoastra?
- Din generatia mea? Pai din generatia mea ar fi...- imi da niste nume de care nu auzisem.
- De Cartarescu ce spuneti?
- Da, Cartarescu probabil e cel mai bun. Sau asa e considerat, nu?
- Dar nu vi se pare ca a inceput sa scrie doar din cauza presiunii de a scrie ceva?
- Ei, cum. Da, bineinteles. Asa e cand ai succes. Nu mai scrii doar cand vrei. El nu prea mai sta cu noi, e foarte ocupat. M-am intalnit recent cu el la Berlin si mi-a zis ca  peste nu mai tin minte cat timp trebuie sa predea o lucrare pe care nici nu a inceput-o. Ei, iata...
- Da, am simtit si eu asta. Mie mi-au placut "Rem", "Mendebilul" si "Gemenii", tot volumul adica. Nu am apucat inca sa citesc Orbitor - aripa stanga, dar o sa mi-o iau azi. Dar "De ce iubim femeile" pare genul de carte scrisa doar sub presiunea de a mai scoate ceva.
- Dar Jurnalul de ce l-a scos? Ala nu l-a obligat nimeni sa il scoata, nu?

Aici deja incepea sa il critice si sa imi spuna, de fapt, ca lui nu i se pare ca e cel mai bun, doar ca lumea crede ca e cel mai bun.

 - Eram prieteni, dar nu prea poti sa te bazezi pe el. L-am rugat odata sa imi scrie doua pagini despre copilarie in Bucuresti pentru o publicatie pe care o aveam atunci la Cluj. Copilaria era specialitatea lui. Nu era greu. Mi-a zis ca scrie si nu mi-a trimis nimic.

Se intoarce Vero.
- Vorbeam despre Cartarescu.  - o pun in tema.

- Sau odata...eram la Cluj cu mai multi scriitori, prieteni de-ai nostri, cand eram noi mai tineri, acum vreo 20 de ani. Am iesit toti la bere si el ce facea? S-a dus sa se intalneasca cu prima nevasta si se plimba de manuta cu ea.

Nu stiu, dar imaginea asta cu Cartarescu mi-a placut tare. De manuta, cu prima sotie. Era atat de puternica vizual in mintea mea, ca parca i-as fi vazut atunci, acum 20 de ani, la Cluj, plimbandu-se pe o strada cu piatra cubica, udata de ploaie, el purtand un pardesiu bej si pantaloni evazati, ea cu parul tapat, satena, machiata ca Brigitte Bardot...neaparat intr-o seara de sfarsit de septembrie.

- Cine? Mircea? Da, asa e el. - completeaza domnul Susu.
Orice ar fi spus domnul Susu, o facea cu zambetul pe fata. Nu am mai intalnit de mult un om atat de pozitiv, atat de placut. Cu prietenul sau, Radu Aldulescu nu am apucat sa interactionam deloc. Nici cu ceilalti. Dar stateau cu totii si ascultau ce vorbeam noi. Cred ca si pentru ei a fost o situatie inedita, cum a fost si pentru noi. Nu stiu daca s-au simtit inhibati de prezenta noastra sau placut impresionati, cum am fost noi de ei.

- Noi trebuie sa plecam. - trage Vero semnalul.
- Da, multumim frumos. Ne-a facut mare placere.
- Dar nu v-ati terminat ceaiurile, spune domnul Susu.
- E in regula. Va multumim mult! Sa va bucurati de Bucuresti!
- Barbatii e prosti! Sunteti superbe. Barbatii e prosti, hahahaha, sa va maritati! - a fost urarea facuta de domnul Catalin Susu, scriitorul oradean din autobuzul 331.

La Polirom am gasit apoi raftul scriitorilor romani contemporani, printre care si cartile unora dintre cei cu care am stat la masa. Bucuria a fost si mai mare.

        Intamplarea face ca l-am cunoscut si pe Cartarescu a doua zi. Era inainte de lansarea unui volum de poeme scrise de Bob Dylan, traduse de Mircea Cartarescu. Stiam ca o sa fie acolo, asa ca mi-am adus Orbitorul cu mine, m-am dus la el si i-am cerut un autograf. Si i-am spus ce aveam pe suflet din liceu, de cand l-am citit prima data si pana azi. Nu l-am cumparat pe Dylan tradus de Cartarescu, pentru ca imi place de Dylan asa cum e si de Cartarescu asa cum e.
       Nu stiu daca povestita are vreun farmec povestea noastra. Dar d'aia e poveste, sa o povestim mai departe. Si daca nu are farmec pentru voi, macar ramane scrisa pentru noi si cand o sa o citim peste multi ani o sa aiba farmecul pe care l-a avut in ziua de 23 noiembrie 2012, la Restaurant Cupola.