Domnul scriitor din 331

   
         Batranii si copiii mi se par, de departe, cei mai frumosi oameni. Interactiunile cu ei sunt o oglinda in care ne vedem mai clar pe noi.
      Copiii sunt sinceri, puri, naivi, optimisti, pozitivi, lipiciosi si toate astea parca ne fac pe noi, ceilalti, sa ne dam seama in ce lume de plastic traim si ne mintim zi de zi unii pe ceilalti cu zambetele pe fetisoare.
        Batranii sunt nostalgici, dar impacati, profunzi, deopotriva copilarosi si maturi, realisti, istorici, profesori, parinti si oamenii pe care ti-i poti face cel mai usor prieteni.

       Azi mi-am facut un astfel de prieten in autobuzul 331. Am masina, dar merg des si cu metroul sau RATB-ul pentru ca imi place sa ma uit la oameni si sa ascult ce vorbesc. Eram cu prietena mea, Vero, cu care ma indreptam spre Targul de Carte Gaudeamus, de la Romexpo. O traditie pe care o pastram de cand eram in liceu.
       Stateam fata in fata, la geam, pe doua dintre cele locuri rezervate stiti voi cui. In dreapta mea statea un domn care intreaba unde trebuie sa coboare pentru targul de carte de la Romexpo. "Va aratam noi, mergem tot acolo", ii spunem.
Mai mergem putin si domnul incepe sa gandeasca cu voce tare "Frumos oras e Bucurestiul! Bine, nu mai e la fel ca acum 20 de ani, uite, astea, de exemplu, nu erau (ne arata o cladire de birouri de la Piata Charles de Gaulle).
Ne place ce auzim.

"Are monumentalitate! Budapesta nu e asa. Are Dunarea frumoasa, dar atat."
Budapesta, subiect sensibil pentru mine in discutiile cu toti cunoscutii mei, mi se pare un oras supraevaluat, poate pentru ca am trecut cam prin toate cartierele lui, iar cand iesi din centru, care, intr-adevar, este frumos, ajungi in alta lume. "Un oras gri", zic eu.
"Exact! Gri. Are o arhitectura monotona in afara centrului, nu spune nimic. La fel ca orasele nemtesti. Bine, eu am fost doar in Sud, in Bavaria, dar oricum...
Si Kievul la fel. Gri. Si Moskova, dar bine, poate asa era cand am fost eu. Si-au lasat amprenta, ce sa mai..."
Vero: "Dar si noua ne-au lasat mosternire cladiri... ( tocmai ne indreptam spre Casa Presei ).
"Da, dar noi avem multe stiluri frumoase care au ramas. E un oras care te surprinde mereu. Nu te plictiseste. Rusii au cladiri mari  fara monumentalitate, noi avem cladiri mici si monumentale. Cel mai frumos era inainte de cutremur. Apoi au inceput demolarile."

      Ajungem la Casa Presei.
"Am intrat si eu si foarte civilizat arata inauntru. Si birourile si la toalete arata foarte bine. Acum nu stiu, asta era prin 90 si ceva.
Sunt curios sa vad cum e la expozitie aici. Uite ca in atatia ani nu am apucat sa vin pana acum. Am mai fost o singura data, dar se tinea in alta parte, la Teatru...la Motoare parca ii spunea."
Noi: "Daa, daa! La Motoare am fost si noi prima data. Ne-a dus doamna diriginta. Si de atunci venim in fiecare an."
- Frumos, frumos. Si unde sunteti voi studente?
- Eu: Eu nu mai sunt studenta...
- Dar unde ai fost?
- La Jurnalism.
- Aaaa..greu, grea facultate Jurnalismul.
(In gandul meu..."grea? cred ca e o facultate pe care o poate termina oricine." stiu ca imi dau singura cu firma-n cap, dar cam asa e.)
- Si tu?
- Vero: La Urbanism.
- O, Urbanism! La Arhitectura, nu? greu si acolo.
Ne pregatim sa coboram.
- Eu: "Dar dumneavoastra de unde sunteti?"
- Din Oradea.
- Si ati venit cu trenul?
- Cu trenul, da.
- Cate ore ati facut?
- 13-14 ore, a avut si intarziere.

         La trecerea de pietoni se uita atent la masini si cu un gest protector ne face semn ca putem sa trecem. Ne indreptam cu pasi repezi spre Romexpo. Si cand zic "cu pasi repezi", nu e o expresie, domnul chiar avea un ritm alert si noi tineam pasul cu el, unde mai pui ca era si foarte frig.
- Eu am facut Politehnica. La Arhitectura nici nu puteai sa intri. Era asa un cerc inchis. Erau seniorii acolo. Dar chiar azi am fost la Arhitectura, ca sa vezi cum e lumea asta. Am o nepoata acolo, am fost la ea. E frumos, frumos tare Bucurestiul!

- Eu: De ce nu v-ati mutat in Bucuresti daca va place atat de mult?
- Eh, la Oradea am familia, acolo am copilarit, am stat toata viata. Si oricum, eu sunt un provincial. Nu m-as fi descurcat aici. Aici e aerul tare, e nebunie.
- Vero: Si acum veniti pentru ceva special la targ?
- Da, merg la un prieten, are lansare de carte duminica, dar am vrut sa vin azi sa invat drumul, sa ma obisnuiesc cu locul, sa vad si eu cum e. Radu Aldulescu il cheama. A scris "Cronicile genocidului". Va fac cunostinta cu el. Mergem si bem o cafea. Avem unde sa bem o cafea inauntru?
- Aa, am auzit de "Cronicile genocidului". ( ne uitam una la alta si din priviri ne zicem: daa, ce tare! de ce nu? ce simpatic e omul asta!)
        In stanga noastra, de-a lungul drumului, sunt tarabe cu bunatatiuri romanesti. De la o taraba cu carne, carnati, pastrama ni se striga "Aici gasiti cele mai bune romane!"
Zambim cu totii.
"Da, da. Sa stiti ca are dreptate, asa e", ne zice domnul nostru din Oradea.
Ajungem la intrarea principala si il suna pe domnul Radu Aldulescu.
"Sunt la intrarea principala. Unde putem sa bem o cafea? La Restaurant Cupola? Bine. Vin acum.
- Ramaneti sa beti o cafea, da?
- Da.
- Haideti ca mergem la Restaurant Cupola. Voi stiti unde e?
- Nu.
- Bine, stati ca intreb eu imediat.

          Intreaba pe cineva, ne directioneaza chiar sub scarile de la intrarea in Romexpo, in dreapta. Ajungem, dar parea mai mult o sala de conferinte. Ne deschide usa.
- Haideti, intrati voi, desi in mod normal barbatul intra primul in restaurant, dar hai sa zicem ca aici nu e tocmai un restaurant.
Si chiar nu era. Era chiar o sala de conferinte, Sala Cupola.
- Eu: N-am mai intalnit de mult pe cineva care sa stie ca barbatii intra primii in restaurante sau baruri. Cam toti prietenii nostri ne lasa sa intram noi primele.
- Pai cum, sa ii invatati.
          Mai intreaba vreo 4 persoane pana cand vad de la departare o reclama albastra pe care scrie "Cupola".
- Haideti ca am vazut-o.
- Ai gasit-o? Uite ce bine e sa ai tineri in fata.

         Ajungem la Cupola. Eu cu Vero eram, evident, cele mai tinere persoane de acolo. Si asta ne incanta nespus. Domnul Radu Aldulescu era la masa cu inca vreo patru prieteni din aceeasi generatie, de scriitori 80-isti.
Stateau de vorba la o bere.
"Ele sunt zanele mele care m-au adus aici." - ne-a prezentat.
"Poftiti, stati cu noi!"

Cu cine am stat la masa la Cupola, despre ce si despre cine am vorbit si cum s-a terminat totul...va urma.